În anii ‘90 m-am mutat în București cu soția. Aveam două geamantane, două scaune și o masă pliantă. Am pornit de la zero, cum se spune. După ce am stat șapte ani cu cortul, am reușit să luăm un credit și ne-am cumpărat un apartament. Fiind născut la țară, visul meu era să avem o casă pe pământ. Asta m-a determinat să pornesc la drum, să-mi asum riscuri.

În anul 2000 eram Inginer șef la firma Bog’Art și, orice socoteli mi-aș fi făcut, nu aveam șanse să-mi realizez visul. Aveam însă atunci 37 de ani și mi-am spus că sunt la vârsta la care sunt suficient de „copt” pentru a porni o afacere pe cont propriu și încă destul de tânăr ca să-mi asum acest risc. Am luat decizia în septembrie 2000, i-am spus patronului care sunt planurile mele și i-am promis că rămân până la finalizarea unei lucrări deja începute, care era foarte importantă pentru firmă. Am vrut să las loc de „bună ziua”. Pe 15 octombrie a fost ultima zi de lucru.

Majoritatea celor din jur au considerat decizia mea una nebunească, mă întrebau unde îmi imaginam că o să mă duc și îmi repetau că lumea este plină de firme de construcții. Ai putea spune că atitudinea aceasta generală era destul, încât să întoarcă din drum orice om care și-așa nu pleacă la drum cu suficiente răspunsuri. Dar eu n-am simțit asta. Din contră, aveam multă determinare să lucrez cât de mult era nevoie și o convingere interioară că voi găsi soluțiile potrivite pe parcurs. Eu sunt tributar unei idei – și acesta cred că a fost „secretul”, dacă îi putem spune așa –, aceea că, în viață, oamenii regretă mai puțin lucrurile pe care le-au făcut și care, poate, s-au dovedit să nu fie de succes, decât pe cele pe care n-au avut curajul să le realizeze. Așa că mi-am spus că, decât să privesc înapoi cu regret că n-am încercat, mai bine pornesc de la zero, cu privirea înainte. Aveam familia de partea mea, doi copii frumoși, unul de 6 luni și altul de 8 ani, un capital de 1.500 de dolari și o mare dorință să ne construim o viață frumoasă.

Ce experiență profesională aveați?

Acumulasem, pe atunci, o experiență de 11 ani în domeniul construcțiilor, timp în care am lucrat ca inginer stagiar și inginer proiectant (în acea perioadă aveam, în paralel, și un al doilea serviciu, ca lăcătuș). Am făcut și ancoraje pretensionate pentru centrale eoliene pe muntele Semenic și am lucrat ca fierar betonist în Germania.

Cu ce gânduri ați pornit la drum?

Primele gânduri au fost legate de faptul că nu aveam nicio dotare materială, cu excepția unei Dacii, proprietate personală, și a sumei de 1500 dolari. Știam că va fi nevoie de investiții pentru echipamente și scule. În domeniul construcțiilor există o vorbă: „Un meseriaș fără scule bune nu este meseriaș”. Fără acestea, nu poți să faci construcții, nu poți să faci nimic. Am mers însă pe principiul că nevoia te ajută să găsești soluții și am abordat totul pas cu pas, cu prioritatea clară de a căuta lucrări. Primele lucrări le-am găsit din cercul de prieteni, apoi din cercul de arhitecți cu care lucrasem deja și care aveau încredere în modul meu de a lucra.

Care credeți că a fost secretul succesului?

Un alt lucru care m-a preocupat încă de la început a fost ceea ce eu consideram că este calea către reușită: seriozitatea în afaceri. Mai precis, determinarea să îi spun mereu clientului adevărul atât în ceea ce privește valoarea reală a investiției necesare, cât și termenul realist de finalizare a lucrărilor. Din experiență, știam că se crede despre noi, constructorii, ca încercăm să ne păcălim clienții. Că se întâmplă uneori ca la evaluările inițiale, clientului să i se spună numai jumătate de adevăr. Mi-am promis că nu voi face niciodată asta, oricare ar fi riscul –  inclusiv acela de a pierde posibile contracte. A fost și este important să îi ofer clientului valori în care eu să fiu primul care crede.